Premiera spectacolului de operă „Lakmé” de Léo Delibes, în regia lui Andrei Şerban şi sub conducerea muzicală a maestrului Tiberiu Soare, va avea loc în 2 şi 3 iulie, de la ora 18.30, la Opera Naţionala Bucureşti. "Aveam nouă ani, cred, când am ascultat împreună cu tatăl meu Lakmé pe un disc cu marele bas rus Saliapin, care a cântat Nilakantha şi înainte şi după revoluţia din octombrie (îmi închipui că subiectul nu crease probleme nici ţariştilor, nici comuniştilor). Se pare că opera a fost în repertoriu şi la Bucureşti în anii '50, într-o perioadă de dură cenzură stalinistă, cu libretul tradus în limba româna, deşi, când ritmurile sunt rapide, nu se înţeleg cuvintele în nicio limbă. Conform ideologiei comuniste, indienii reprezentau proletariatul asuprit, iar colonialiştii britanici - clasa burghezo-moşierească duşmană. Lakmé a absentat de pe scena Operei Naţionale timp de mai mult de o jumătate de secol. E adevărat că se cântă rar în lume, în primul rând deoarece nu sunt uşor de găsit soprane şi tenori care să îndeplinească cerinţele unei partituri vocale extrem de complexe. Azi, când ideologia post-comunistă revine la modă în toate artele, muzica splendidă a operei, povestea simplă, frumoasă, cu sfârşit tragic, cucereşte inimile şi nu conceptele, de orice natură ar fi. Spectacolul nostru se axează pe idila de dragoste dintre două fiinţe din culturi diferite în timp de război. E absolut firesc să asemănăm contextul operei cu momentul pe care îl trăim în lumea de azi, în care diferite credinţe religioase se întretaie cu lupte pentru putere şi în care dragostea este anihilată. Lakmé este nu doar o tânără care descoperă viaţa îndrăgostindu-se, ci şi o fiinţă care crede în puterea speranţei şi a iertării într-o lume a violenţei. Sacrificiul ei final are o valoare care depăşeşte gestul individual al iubitei care refuză viaţa fără iubitul ei. El vine dintr-o civilizaţie străină şi învăluită în mister, care ne aminteşte universalitatea credinţei, speranţei şi a dragostei", spune Andrei Şerban.
